Maria Buciu︎
Trecere
Soarele era generos cu acel loc și oamenii din el. Timpul, la fel – se făcea că nu îi vede, așa cum ei se făceau că el nu există. Toată lumea trișa cu acordul tuturor. Lumina îi orbea și le masca trăsăturile, dar asta nu-i deranja. Tristețea se plimba printre mese ca un câine fără stăpân. Ți se rupea inima. Auzeau voci lovindu-se de geamuri, însă nu și cuvinte. Iar de data asta nici măcar nu era vina lor. Era singurul loc în care conversațiile care nu duceau nicăieri erau binevenite. Era locul în care tăcerile lipsite de miez nu stânjeneau. Fiecare gură de aer era ultima până la următoarea. Inimile se minunau de ele și apoi își vedeau mai departe de treabă. Uitaseră că din acel loc se iese la fel cum se intră.
Partener strategic:
Carol 53