Celula este un spațiu ce își propune să evadeze din spațiul clasic al galeriei pentru a interactiona cu un public nou, care nu obisnuieste sa participe la vernisaje. Se creaza astfel un dialog nonconformist între obiectul de artă și privitor. Vine în sprijinul creaţiei contemporane în ariile tematice ale artelor vizuale ( lucrari de artă contemporană, instalatii, performance-uri, fotografii). Incurajează dezvoltarea de noi forme de expresie artistică accesibila zilnic pentru publicul stradal.
Sambata vom asista timp de 5 ore la un performance sustinut de Raluca in Celula, acest eveniment își propune un experiment artistic vizual.
Raluca Bajenaru – „Breath screen. Limbaj condensat”
„Îmi folosesc respirația ca reflector. Acolo unde geamul se aburește, cuvintele se văd și pot fi citite. Literă cu literă, silabisind, așa cum fac copiii pentru că pe fereastra devenită ecran nu sunt ”imprimate” cuvinte lizibile, ci cuvinte care nu au aparent o semnificație. Mai bine spus, nu au o semnificație pentru toată lumea, doar pentru o mică lume, ascunsă de intimitate – sunt cuvinte inventate de copii. Acestea au fost colecționate în cadrul unui proiect aflat în derulare și adulții de acum și le-au amintit din copilăria lor sau mi-au împărtășit cuvinte inventate de propriii lor copii.
Știu să citesc, deci sunt victimă a mesajelor scrise, omniprezente. Fie că vreau, fie că nu, decodez automat afișul publicitar, firma luminoasă, flyerul care mi se strecoară în fața ochilor la metrou, rândurile din cartea vecinului de călătorie. Un vortex lingvistic, de a cărei înțelegere nu pot scăpa, mă preia de la primii pași făcuți în stradă. În ”Breath Screen”, prezentarea cu litere clare, tipografice a unor cuvinte care par că ar însemna ceva, dar pe care nu le înțelegem reprezintă o pauză de la acest asalt informațional. Ce relaxant trebuie să fie să privești pur și simplu literele, ca pe niște desene fără să ”înțelegi” nimic în spatele lor. O reîntoarcere la silabisirea de copil și o terapie asemantică pentru minți supraaglomerate.
Cuvintele părăsesc corpul odată cu respirația. Geamul celulei poate fi o plasmă imensă pe care sunt transmise informații de neînțeles, însă în locul sunetului, e o apropiere mută între artist și public. Respirația are rolul de semn plastic, fiind elementul care susține dinamica public-artist. „
